Procesul etapei versus procesul maimutelor
Acum 7 ani
sâmbătă, 5 decembrie 2009
La ciolanul apetisant multi ravnesc....
Se pare ca politicienii nostrii nu mai stiu codul bunelor maniere si au uitat ca mai serveasca masa cu furculita si au inceput sa manance direct cu mana chiar daca isi murdaresc camasile de sute de euro ; oricum sunt luate din banii de diurna . Am devenit destul de al naibii incat sa-i urasc pe toti cei cu camasile murdare . Tara asta a devenit o tipa buna pe o insula plina numai de barbati . Toti incearca sa profite de ea dar numai cei puternici vor reusi . Acum cica vor avea sorti de izbanda aia care acum ceva ani mancau cu secera si faceau muzica cu ciocanul . Sincer imi este mila de tipa asta daca pun astia mana pe ea . O sa fie un gangbang monstruos in care se va consuma un numar mare de viagra , multi isi vor face case in cei mai inalti palmieri si noi vom ajunge sclavii acestora . Mai baietzi...ce o sa ma rad cand noi , sclavii , satui de viata nenorocita pe care o s-o ducem ne vom ridica asupra voastra si sa va ganditi ca noi nu avem nevoie de viagra pentru ca suntem tineri si avem un cuvant de spus . Acum ma duc sa mananc ....cu furculita
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
ai dreptate, tara asta e de 2 lei; si totusi trebuie sa mergem la vot maine
RăspundețiȘtergeresuper comentariul tau, alex, nici nu stiu dc trebuie sa rad sau sa plang la cat de jos am ajuns. nu sunt nici pro basescu - sa fim seriosi, acest presedinte e departe de ceea ce ne dorim cu totii, dar perspectiva tovarasului ilici iliescu dupa 20 de ani de la crimele de la timisoara e ingrozitoare. Citeam azi un articol scris de Eugen Ionescu, unul din aceia pe care tovarasul mai sus amintim i-ar fi numit "golani", un material scris la moartea marelui Emil Cioran:
RăspundețiȘtergere"L-am văzut ultima oară, la spital (eram cu Marie-France Ionesco), în vara lui 1994. între timp uita¬se mersul şi se afla într-un scaun cu rotile. Cînd am deschis uşa camerei sale, m-a izbit expresia lui: un chip golit, cu liniile feţei deplasate, un Cioran stri¬cat. Văzîndu-mă — nu ştiu dacă m-a recunoscut (în final nu-i recunoştea decît pe Simone Boue şi pe fra¬tele său, Aurel) —, s-a adunat oarecum din el, trăsă¬turile chipului s-au recompus treptat şi s-au aşezat în imaginea unei blîndeţi politicoase. îi adusesem ultima ediţie a primei lui cărţi în română: Pe culmile disperării. A luat-o prevenitor şi a început să întoarcă filele cu o concentrare extremă, aducîndu-le foarte aproape de ochi. Ţinea însă cartea pe dos. După o vreme, m-a întrebat în franceză, alegîndu-şi vorbele cu teribilă greutate: Cine a scris asta? — E cartea dum¬neavoastră de debut, i-am răspuns. Aţi scris-o la 22 de ani. Şi atunci, cu o neaşteptată izbucnire — ca şi cum spiritul lui s-ar fi ridicat brusc în picioare sau ca şi cum în acest dezastru un lucru de preţ ar fi rămas intact (codul umorului nu-1 părăsise!) —, m-a întrebat, vorbind însă la fel de greu: Şi înainte de asta ce făceam? După care a rîs.
Tocmai primise în ziua aceea, de la Ion Iliescu, preşedinte, pe atunci, al României, o scrisoare pe care Simone Boue o adusese la spital. Mi-au dat să o citesc şi am parcurs cu glas tare rîndurile acelea protocolare care exprimau compasiune şi „urări de sănătate", fiind incapabil să-mi reprim stupoarea pe care mi-o stîrnea gîndul că omul care-i chemase pe mineri să măcelărească intelectualii Bucureştiului îi scria acum lui Cioran. Am terminat de citit şi am în¬trebat: „Şi ce-o să-i răspundeţi?" Atunci, din gura Simonei Boue au ieşit cuvintele pe care pretindea că le învăţase primele în limba română, pe vremea cînd, la începuturile relaţiei lor, îl asculta pe Cioran vorbind în Jardin du Luxembourg cu prieteni ro¬mâni şi pe care, în plus, se lăuda că le pronunţă cu accent ardelenesc: „Pupa-ma în courr!" Rostite fără conştiinţa deplină a semnificaţiei lor, în acelaşi timp şăgalnic, cu fermitate şi promptitudine, de către o pariziancă respectabilă şi care altminteri nu ştia o boabă româneşte, vorbele acestea căpătau un pres¬tigiu neaşteptat şi provocau totodată, prin neaştep¬tatul lor, un efect comic extraordinar. Am izbucnit toţi trei în hohote de rîs. Cioran s-a oprit primul, s-a recules şi, cu o mimică spăşită, apăsînd pe fiecare cuvînt, a spus: „Non, non. Cest pas beau. II faut trouver quelque chose de plus nuance." După care şi-a reluat rîsul, plimbîndu-şi privirea de la unul la altul, ca şi cum ar fi vrut să fie sigur că toţi cei de faţă fuseseră la înălţimea umorului său."
Marele Cioran a murit bolnav de Alzheimer. Poate ca asa a vrut Dumnezeu, ca el sa uite totul inainte de a muri, si mai ales tara care il uitase cu totul.
S-au dus cu totii: Cioran, Tutea, Stefan Iordache, Pittis, Dinica, Adrian Pintea, si cati alti "nebuni frumosi". Si noi ramanem cu tovarasul Iliescu, Nastase si ouale lui, Vanghelie si "persoana lui fizica" si bineinteles cu nemuritorul, "ubicuitosul" Hrebe.
Dumnezeu sa ne ajute sa traim mult si bine intr-o tara care in ultimii 100 de ani a promovat doar non-valori!
Mr. Witty